Dresdner Stollen or how I try to give Christmas a second chance

So... I started writing this yesterday, but right now I am at my workplace which is beautifully decorated, and there's an artificial fireplace and a nice big natural Christmas tree and a lot of decorations, and I'm tired and on my 4th cup of coffee and it's been a bit of a hard day and I would like to talk about it to someone but I can't so all in all I am still having very mixed feelings about this Christmas. But let's just say I decided to give Christmas a second chance and let myself be won over by all those beautiful things that happen around this time of the year.
This Advent, as I was looking towards Christmas I began to realize more and more that I do not wish to celebrate it this year: not another Christmas sad and alone, not trying to fill the void and the absence of the one I love with decorations and chocolate. I don't want to celebrate Christmas not even a little bit, not even at all since it is clear to me that I will be alone, yet surrounded by too many people. And since I can't spend these days with the one I love the most, all I really want is having the possibility of going somewhere where I don't know a soul. Somewhere I am completely alone and I can go to Mass, then take a long long midnight walk around a pretty burg. But out of various reasons that is not possible. So here I am, caught between moaning about this year's Christmas and swinging and singing to Benedict, the 6 months wonder I babysit.
So I decided I needed to do something special, something I wanted to do in a long while, something that would make me feel better. So I decided baking a Dresdner Stollen. Because it's Jesus's birthday, and though I said I wouldn't go, someone wise told me: "That's perfectly fine. But you can't stop Him from coming to you." And that's true, and I kind of hope He'll come and I thought it would be nice having a piece of the most wonderful Christmas cake in the world on the table. And there's another thing: I like to make-believe. So I just pretended that one of the Stollens will get to the one I love. I just pretended he'll love it, I just pretended he'll be happy to know I made it and to know I made one for him too. Oh yes, and I made the marzipan myself, too.

I love backing. I simply love that. The oven (which I don't possess at home) is the only thing I miss about my parents's house. So yesterday I went there and I started preparing: to me, that has the value of a ritual. I just enjoy every little moment of it, every small detail. I love getting my hands in the dough and molding it, I love the smell of raisins sunk in rum and the scent of freshly grated lemon and orange, and naturally, the smell of almonds which was all over the place and all over my clothes. It's just a very pure bliss. And I cover the dough and put it in a warm and dark place and put a blanket on top of it and I say a prayer that the cake will be good and I don't enter that room for two full hours. I just like doing this with piety, like a prayer, like a healing process. And when I put the cake in the oven I like staring at it for a while meditating about the reasons behind this act of love. To me, baking sweets is an act of love. I usually do it for those people who are special to me, friends, family or the most dear ones. This time too I split the dough in two: one for my parents, one lovingly made Stollen for my most dear one. And even if I would tell him about it he probably wouldn't accept it, but it's even more probable that I won't even dare to tell him about it, because he's not really a Christmas person. But that's ok. Even if I never give this Stollen to the one I made it for, that's ok. I needed to bake it. That's how I am. I am very selfish like that: although I try to accept the other one's freedom of not responding to my feelings, I always feel the need of expressing them even when facing rejection, sometimes, even at the cost of the other one's comfort. That's how I'm made, and it's a bit stupid. It's stupid baking a cake no one's going to eat, it's stupid believing "almost six impossible things every morning before breakfast", it's stupid preparing and anticipating a miracle that might never take place. And in the end it's bitter. It's very bitter to be alone, it's very bitter not to be able to talk to the one you love, it's bitter always being far away, it's bitter not knowing if it will ever get better. But through all this bitterness I pray every day for hope and love and faith. And every night when I go to bed I check myself to see if I still have hope. And that small fragile hope, that tiny tiny, so so tiny belief that this what I feel is right, that is just the right amount of sugar to this bitterness. And that, my dear ones, that's how marzipan is made. Because not everything that's bitter is bad, and sometimes bitterness can have a wonderful taste if you add to it a tender bit of sweetness. So my Stollen is about that. About accepting this bittersweet Christmas. About realizing that God loves me even though I'm foolish, and stupid and subjective, even though I exaggerate and I am very emotional. This Stollen is about me trying to let go and spend this Christmas in silence and peace, accepting that even though I am not "incandescently" happy, I am blessed and I am thankful. I am thankful for all the miraculous things that have happened this year, I am thankful for having such a beautiful soul to think about while baking a Stollen, I am thankful for loving. What's bittersweet about it is that I love in solitude. But that's ok, I would rather love from the distance than not love at all.
Oh, and P.S. this is my favorite bittersweet Christmas song :)
https://www.youtube.com/watch?v=j9jbdgZidu8

Will You be upset if I skip Your birthday this year?

This year I didn't celebrate my birthday with a party. I was too busy and too stressed studying for the project that changed my life completely. I had lunch or dinner (can't remember) with my parents and that was it. And I really don't mind and I don't regret it at all. And so was 2 years ago and 4 years ago when I had an exam on my birthday. I'm just not obsessed about having a huge party or celebration.
But I do love Advent. And please note, Advent, not Christmas. And the Feast of the Three Kings on the 6th of January. I love that too.
I love Advent because it makes me believe a miracle will happen very soon. It makes me prepare and anticipate (and I loooooove anticipating!) and it makes me wait with excitement and hope and feel like happiness is just around the corner, just 4 weeks, then 3 weeks, then 2 weeks, one week, a couple of days... today... and it doesn't happen. I am sad, I am sorry, and as a christian I am ashamed to say, the last time I was completely happy on Christmas Day was 4 years ago in 2011, but then on the 27th of 2011 I started writing the most painful piece of prose I ever wrote. And since then, although I waited for it, although I prepared, although I made everything (not just silly decorations and sweets, I fasted, I prayed, I did "my job") and I was O.K. for Christmas, I wasn't truly happy. And no matter how much I tried to make it about Jesus and His birthday and His birth inside my heart, I still felt alone and sad.
So here I am, in the second week of Advent, on the night before waking up at 5 am to go to the Rorate mass, trying to picture how in the world will I be happy this Christmas, praying with all the strength I have left for a miracle, trying to figure out how the miracle will be (see the stupidity???) and in the end crying my eyes out that I just want to skip this Christmas.
Yes, my dearest Jesus, I want to skip Your birthday this year. I can't. I'm sorry. I can't celebrate your birthday alone again, I can't spend Christmas Day trying with all my guts to smile and to be happy and to make it about You when I know, and You know, and we both know, that I'll wish I was somewhere else. This year I don't care about decorations, I don't care about sweets and carols and presents and snow. I like those things, yes, but they don't matter anymore. They can't fill the void anymore. All I wish is that I wouldn't be alone, I don't need anything, I don't need one little led light, not even a candle, not the smallest one. I just don't want to be alone in my home looking at a Christmas tree that won't mean a thing. Instead I prefer an empty house, as dark as it can be, but knowing that I hold the hand of the man that I love in mine.
And this is very selfish, but it's the sincerest thing I've ever told You, my Beloved: I don't have enough faith to think You'll make me happy. And I don't want to celebrate Your birthday being sad, I just can't cry another Christmas through again. So can we skip Your birthday this year? I just don't think I can make it. I'm so so sorry and I do love You, but I don't want to come to another birthday of Yours alone.
Always Yours,
C.

The Lighthouse

I am the lighthouse.
I may seem far away and outside the trembling sea,
but my grounds are always firm and my light will never fade out.
No matter how strong the winds that shake you and how dark the storm,
no matter how violent the waves that toss you and how deep down you sink,
look at me.
I am always there and my light never gets tired and the sand never moves beneath my feet,
I am your lighthouse.
If you remember the night is always darker before the dawn,
the shore will be closer than you think. 

I wrote this a while ago when I was in Israel. And then I printed the picture of a lighthouse and put it on my coffee tumbler to remind me of it every day. And there are days when I feel I'm losing my faith and then I ask myself a set of questions and I answer them and they all sum up to this: "We are here to love: not much else matters" (Francis Chan). And there is another quote I think about every day: "Yes, feeling loved is very important. But loving, my precious girl, that's the necessity." We should never regret loving. Because that would be as if the lighthouse would regret being on the shore casting its light over the sea. Because yes, there are times when I feel sad if I don't feel loved the way I would like to be, and yes again, I feel alone every now and then. But even if all seems lost, I never regret loving and I know, with all that I am, that I do not wish to do otherwise. When I started writing this I was having a moment with God like one has with her only best friend, talking about all my fears and insecurities and how all feels hopeless. And I looked at my tumbler and wondered where does the lighthouse take its light from? I am given mine from God. All this fragile love I feel, all the poor strength I have, all of it, comes from Him. I can't pretend not to have a relationship with God, I can't avoid the subject and act as if all I feel is from myself. "We love because He loved us first."  If I want to keep being a lighthouse I need to be given my light. I need to feel loved, but by God. I need to talk to Him about the things I can't even spell out loud. I need to know Him by my side so that every day I can go on and on without ever feeling like I have nothing left to give. He's the first and He will always be first. Because all the good I have to give He gave it to me first. That's where the lighthouse takes its light from.

Since Advent started I felt the need to get back to this blog. I missed it :) 

Fiicelor mele, cu drag, mama. :) (with English Translation)

Unul din motivele pentru care am început acest blog de realitate sensibilă, care de fapt e un alt fel de a spune „realitate creștină”, pe lângă faptul că eu însămi sunt creștină și am nevoie să vorbesc despre experiența asta, este acela că sper ca într-o zi să am o familie creștină și poate câteva fiice. Care fiice, cel mai probabil, vor trece și ele prin experiențe similare cu ale mele. Și cu toate că sper că voi știi să fiu alături de ele, există șanse mari să devin super-protectivă și să vreau să le închid într-un turn în care nimeni să nu le rănească vreodată. Și nu cred că le va plăcea asta. Așa că m-am hotărât să le las experiența mea scrisă, ca să le arăt că și eu am avut partea mea de zbucium și tristețe și să îmi amintesc că nici mie nu mi-a fost ușor să mă confrunt cu toate.

„Dragă Rita sau Maria-Amparo sau Debora,

Una din cele mai enervante, frustrante și triste experiențe pe care le vei trăi va fi aceea de a-ți plăcea, sau și mai rău, a te îndrăgosti, de persoane nepotrivite. Dacă vei semăna cu mine, înainte de a te gândi ce mai exact îți place la el, te vei gândi la toate modurile și felurile în care o relație cu persoana asta nu va funcționa. Te vei panica instant la gândul că poate vei reuși prin absurd să-l faci să-i placă de tine și apoi va trebui să îi vorbești despre tine și despre felul în care trăiești tu viața ca fată creștină. Așa că, cel mai probabil, nici nu vei știi dacă să fii tristă că nu te cheamă în oraș și nu iese cu tine, sau să te bucuri că măcar așa nu trebuie să îi explici că tu n-o să dormi cu el, n-o să te culci cu el, și practic, n-o să faci cam niciunul din lucrurile pe care el se așteaptă ca o fată de vârsta ta să le facă într-o relație. Și cu toate că în tine va fi mereu o voce care îți va explica frumos și rar că există cineva pentru tine și că nici măcar nu îți place așa de tare de tipul ăsta, vor fi momente când te vei îmbrăca cu o rochie frumoasă, te vei machia drăguț și vei veni singură acasă și vei vrea să spargi oglinda și să dai foc la tot dulapul, pentru că adevărul e că în seara asta nu vrei să fii singură și ai vrea ca cineva să te scoată la plimbare, să te țină de mână și să te sărute. Da, și te enervează cumplit că de fiecare dată când te gândești ce să mai faci ca să-i atragi atenția revine vocea care îți explică că nu are niciun sens să îi atragi atenția pentru că dacă îi va plăcea de tine, va trebui să îi explici cine ești și asta e cea mai sinistră și traumatizantă discuție pe care ți-o poți imagina și ți-e frică de ea și știi că nu va duce nicăieri, pentru că te uiți la omul de care îți place și îți dai seama că nu există nicio șansă pe pământul ăsta prin care el chiar să fie fericit numai să te țină de mână și să te ia în brațe. Și da, ești tristă și suferi. Și da, știi și tu că într-o zi va fi bine și le crezi pe toate persoanele care încearcă să te înveselească amintindu-ți ce tânără și frumoasă ești, dar în momentul ăsta vrei să le bați pe toate, pentru că tu ești singură și plângi și vrei ca cineva să-ți spună lucruri drăguțe și amuzante și să se joace în părul tău și să te ia în brațe și pur și simplu nu vezi persoana asta nicăieri. Și poate vrei atunci să te rogi să nu mai simți asta niciodată și să nu-ți mai placă de niciun băiat care nu e pentru tine. Dar nici asta nu va funcționa pentru că după un timp îți va fi dor să simți și dor să-ți placă și să râzi și să te aranjezi. Chiar dacă acum toate complimentele te lasă cu un gust amar, pentru că știi că nu au nicio valoare. Chiar dacă acum toate ți se par fără sens și fără rost, pentru că știi foarte bine că tu nu te poți conforma cu societatea în care trăiești. Pentru că tu nu-ți regreți deciziile și nici nu-ți regreți credința. Regreți că ești cam singură în asta și că eșuezi în a le arăta celor din jur că e frumoasă viața de creștin. Regreți că lumea în care trăiești te vede ca pe o persoană pedepsită, nu binecuvântată. Regreți că nu reușești să dai cuiva curaj să încerce viața altfel. Regreți că oamenii te admiră, poate chiar te doresc, dar nu te acceptă de fapt așa cum ești. Regreți că încă nu ai reușit să treci peste toate astea, regreți că încă suferi și cazi în deznădejde. Dar asta-i viața, Maria, și povestea asta probabil se va repeta de nenumărate ori până în ziua când îl vei cunoaște pe acela care trebuie să vină. Dar dacă tu citești asta, vreau să ieși din camera ta, sau din baie, de unde te-ai ascuns să plângi și să mergi să te uiți la tatăl tău. Dacă nu îl găsești așezat la masa din bucătărie mâncând lucernă, să știi că nu e un bou, e acela care s-a uitat la mama ta și a văzut o comoară, nu o pedeapsă, acela care l-a lăsat și pe Dumnezeu să mai facă din planuri și care s-a încrezut în El, că nu-l va face nefericit și nesatisfăcut, ci
îi va da cu adevărat harul iubirii, de a putea trăi cu adevărat o poveste minunată. Curaj, baby, Dumnezeu te-a ales din ziua în care eu am scris aceste rânduri, El îți va da tot ce îți dorește inima și încă mai mult.

Cu drag,
Mama.

P.S. În cazul în care nu te-a ajutat cu nimic tot ce am scris, am ceva folositor pentru tine: este înghețată în congelator.”

















English Translation:

To my daughters, with love, Mom.

One of the reasons for which I started this blog about "the sensitive life" which is just another way of saying "christian life", besides the fact that I am a christian and need to talk about this experience, is the fact that I hope to have a christian family someday and maybe a couple of daughters. Which daughters, most probably will experience similar stories as I did. And even though I hope I'll know how to be there for them and support them, there are chances I'll turn into an over-protective mother wanting to lock them in a tower where no one will ever hurt them. And I don't think they're gonna like that. So I decided to leave them my written experience, so they will know they are not the only ones who had to go through all this stuff and I will be able to remember I had a hard time coping with everything too.

Dear Rita or Maria-Amparo or Deborah,

One of the most annoying, frustrating and painful experiences you will ever have will be liking, or worse, falling in love with someone who isn't right for you. And if you are anything like me, before thinking what is it that you like about him you will start thinking about all the ways in which a relationship with this person won't work. You will panic at the thought that he might like you back and then you will have to talk to him about yourself and how you live your life as a Christian girl. So, most probably, you won't even know if you should be sad that he doesn't ask you out or just be glad that in this way you don't have to explain him that you won't sleep with him, have sex with him or basically won't do any of the things he would expect a girl of your age would do in a relationship. And although there will always be a voice in your head that will explain to you nice and slowly that there is someone out there for you and that you might not even like this guy so much, there will be times when you'll put on a pretty dress and a beautiful make-up (not you, Julia, because you don't do any of these, but my daughters might) and come home alone and wishing you smashed the mirror and burn all your clothes because the truth is that tonight you don't want to be alone and you wish there was someone there to take you out on a walk and hold your hand and kiss you. Yes, and you hate it that every time you think about what you could do to make him notice you the voice in your head reminds you that it would make no sense getting his attention because if he might like you then you will have to explain him who you are and that is by far the most traumatizing and sinister conversation you could possibly imagine and it won't lead anywhere because there is no chance on this Earth that he might actually be happy with only holding your hand and "slightly" hugging you (I felt the need to emphasize "slightly" - men nowadays have skills in hugging too). And yes, you are sad and in pain. And yes, you know one day everything will be alright and you believe it when everyone tells you that you are young and beautiful but right now you just wanna tell everyone to go to hell because you are alone and crying and wishing someone was there watching the game with you and telling you funny things and nice things and holding you and you just don't see this person anywhere. And maybe then you wanna pray that it all goes away and that you never ever feel again and fall again for the wrong person. But that won't work either, because after a while you will miss feeling and liking and laughing. Even though right now all compliments leave you with a bitter taste in your mouth because you know they are worthless. Even though  everything seems pointless right now because you know you can't conform to the society you live in. Because you don't regret your decisions or our faith. You regret being a little alone in this and failing to show the people around you that life as a christian is very beautiful. You regret the fact that the world sees you as a punished person not a blessed one. You regret that you can't give someone the courage to try to live life differently. You regret that people admire you and even desire you but don't really accept you as you are. You regret that you still haven't figured out how to get over all this and you still suffer and lose hope. But that's how life is, Maria, and this story will never get old until the day you meet the one who is yours to come. But if you are reading this, I want you to get out of your room or the bathroom where you've hidden to cry and go look at your father. If you don't find him sitting  at the kitchen table eating hay then you should know he's not an ox but a man who looked at your mother and saw a treasure, not a curse. He is a man who let God make some of the plans and who trusted that He will not make him unhappy and unsatisfied but will give him the power to love and be truly happy. Courage, my little baby, God has chosen you since the day I wrote these lines. He knows your heart and will fulfill all of your wishes and even more.

I love you,
Mom.

P.S. If nothing of this helped, here is something helpful: there is ice-cream in the refrigerator.

God's Photo Album (English)

Right before leaving my house for the Easter celebration I looked in the mirror and I was pretty happy with the results of my "not so spiritual" preparations. (I was very happy with the spiritual ones too.) And I smiled and asked God if He liked it too, after all, it was only for Him that I had put on a white dress and a pretty make-up. And I imagined Him saying He loves it, just like a true fiance would say. "You're beautiful. And late. So get out of the house and don't forget anything." - that's pretty much what He said. :) And when I came home and undo my make up and my hair I realized I didn't have a picture of that night. So I said to my Fiance "I hope You took a picture, because I didn't." And somehow I knew He did. And the story repeated itself last night at Pentecost when again I put on a beautifully blue dress and have no picture. So when I came home and realized this I thought "What if God has a photo album of us?" - Think about it, what if He has a photo album, carefully crafted, filled with all the memories when we were together? Filled with all the Celebrations and moments when we loved each other deeply? Filled with the proves of every time He carried us, every time He took us in His arms and told us He loved us? Every time He made us completely and incandescently happy? Today I really wish He had one and showed it to me, page by page. And somehow He does. I can think of Him standing next to me and telling the story of how He chose me, how we met, how many times I tried to run away, how many times He pulled me back, how many times we took a strong hold of each other and promised never to let go. Saying "Remember that Church you visited on your last day in Austria that I filled with Sunflowers because I knew you were coming and you were so happy to see it?" or "Remember your first Celebration of the Pentecost eight years ago? Remember you were wearing that brown skirt of yours and when you got home you wrote Me a couple of lines on a very thin piece of paper?" or "Remember the pink flowers you used to put in your hair in Israel? Remember when you knelt beside my tomb?" or "Remember the fireworks at Loreto? Remember all the cups of coffee we drank together talking and laughing, or when you were crying and I had to find something funny around you to make you smile again?" - And when He says all these things, when He shows me all these memories that only He has a picture of, I know He is here with me, I know He loves me, even though I feel so sinful and alone, even though I worry for so many things, even though I lose my hope and maybe stop talking to Him for hours... I know He is still there, still coming up with a thousand new ways of making me fall in love with Him, because He never gives up, He never stops fighting for me, never stops loving me and perfecting me even when I'm at my worst. Thank You, Beloved, I may not feel happy right now, or feel joyful, but I know You're still by my side even when I feel completely alone and lost.

Cine e Dumnezeu pentru mine? Cine sunt eu?

Sunt momente „de har” - să le spun așa, când reușesc să răspund la întrebările astea. Dar ajunge să am o săptămână plină și obositoare, în care am senzația că nu sunt capabilă să duc nimic la bun sfârșit și că toate alegerile au fost proaste și că nu voi apuca să mă odihnesc niciodată, și într-o săptămână ca asta nu sunt deloc în stare să spun cine e Dumnezeu pentru mine sau de ce mă trezesc în fiecare dimineață.
De două săptămâni, duminca la ora 5 în Parcul Botanic, Comunitatea Neocatecumenală (din care fac și eu parte) face misiune. Adică merge și cântă și vorbește despre Dumnezeu. Și e un pic de nebunie în asta, mie îmi tremură genunchii de fiecare dată când intru în parc. Dar adevărul este că Dumnezeu e atât de nebun după mine și atât de convins că eu am să devin femeia pe care El a creat-o încât nu îi pot rezista. Acum aproape 9 luni am fost în Salzburg și am găsit un inel pe care îl căutam de mult, un inel cu bobițe mici, folosit la rugăciunea Rozariului. Și am găsit mărimea potrivită ca să mi-l pot pune pe inelar. L-am așezat pe mâna dreaptă, ca un legământ între mine și Isus Cristos, că am să încerc din ziua aceea înainte să îl pun pe El pe primul loc. Și l-am purtat zi de zi, de atunci și până azi, și mâine am să-l port din nou. Și s-au schimbat multe. Încă mi-e greu să răspund la cele două întrebări din titlu, încă nu sunt foarte convinsă de cine sunt eu, dar știu un lucru: eu sunt o fată pe care Dumnezeu o iubește și pe care a ales-o și căreia zi de zi îi poartă de grijă. Eu sunt o fată pe care Dumnezeu o suportă cu toată afectivitatea ei, cu dependențele ei, cu lenea ei, cu frustările ei, cu egoismul ei, cu tot ce are ea mai negru. Sunt o fată lângă care Dumnezeu stă în permanență și căreia El i-a devenit prieten și iubit și care e convinsă că pentru ea, Dumnezeu ar face orice, pentru că o iubește.
Și unicul mod în care am aflat eu toate astea a fost ascultând. Ascultându-i pe alții care au aflat cât de mult îi iubește Dumnezeu, ascultându-l pe Dumnezeu vorbind în toată oboseala și toate evenimentele care nu îmi plac sau cele care mă fac fericită. Ascultând cateheze. Despre mine, despre tine, despre El. Acum, din recunoștință le dau și eu mai departe. Dumnezeu e Unic, dar nu e doar pentru mine. E pentru noi toți, e aici și ne așteaptă. Concret, în fiecare marți și joi de la 19.30 în Biserica Millenium din Timișoara, piața Romanilor nr 2. 

Despre crestinii-submarin si crestinii-far

Am auzit nu demult expresia de creștini-submarin și m-a amuzat. Se referă la acei creștini care „scot capul de sub apă de două ori pe an, de Paști și de Crăciun”. Și adevărul este că sunt destul de multe submarine în oceanul nostru. O grămadă, chiar. Pe de o parte, mă bucur, căci măcar în aceste două sărbători oamenii scot capul de sub ape să privească spre Cel ce nu-și ia ochii de la noi nicio clipă. Pe de altă parte, îmi pare rău că atât de mult timp, atât de multă lume navighează orbește în întunericul unor ape ce de multe ori încearcă să-i scufunde. Și mă întrebam de ce? De ce atâtea submarine și nu mai multe nave? Care să plutească asupra apelor, asupra problemelor vieții de zi cu zi, asupra atâtor suferințe și neînțelegeri? De ce nu stau oamenii în lumina Celui ce face Soarele să răsară zi de zi? Și atunci am continuat comparația (poate ușor forțată pe alocuri) și mi-am dat seama că lipsesc creștinii-far. Lipsesc aceia care să fie „lumina lumii și sarea pământului”. Lipsesc cei care să ghideze navele rătăcite către Portul pentru care au fost create, Paradisul. Și atunci mi-am zis, „Bine, bine, dar în realitate e un singur far în port, nu mai multe.” Și așa e. Nu e nevoie de 100 de faruri, nu trebuie toți să fie preoți, sau călugărițe, sau misionari. Nu toți trebuie să fie far. Dar aceia care pot da mărturie prin viața lor, aceia pe care Dumnezeu îi binecuvântează zi de zi cu o iubire infinită, aceia care văd că nu există noroc și ghinion ci doar un Dumnezeu atotputernic care poartă permanent de grijă navelor sale fragile, că nu există coincidențe și că viața e mai mult decât un cont în bancă și o canapea comodă, aceia sunt chemați să fie far. Sunt chemați să lumineze cu viața lor întreaga coastă, ca navele din jurul lor să poată vedea dincolo de adâncul tenebros al mării, dincolo de problemele ce par fără sfârșit. Un singur far poate schimba traiectoria multor nave. Un singur far, o lumină cât de mică, poate da speranță unui submarin aflat aproape de fundul mării. O singură scânteie poate aduce înapoi pe linia de plutire o epavă lipsită de puterea de a se mai ridica din apele în care a fost scufundată. Curaj, lumină mică, oriunde te-ai ascunde! Lumea aceasta are nevoie de tine! Poate acest timp de grație și de har, în care submarinele scot capul de sub apă pentru a căuta o fărâmă de iubire și credință este momentul cel mai bun pentru ca viețile celor binecuvântați să strălucească dând speranță și direcție celor ce îl caută pe Cel răstignit. Nu e aici! Nu e mort, nu e sub ape! A înviat și merge înaintea noastră! Umblând după El vom umbla deasupra apelor! J

Daienu

           În noaptea de Paști se predă credința copiilor. Și cum se face asta? Povestind ceea ce Dumnezeu a făcut în istoria fiecăruia. Și se cântă un cântec numit în ebraică „Daienu”, ce înseamnă „Ne-ar fi fost destul”, pentru că după fiecare faptă minunată pe care a făcut-o Dumnezeu se spune „Ne-ar fi fost destul, ne-ar fi fost destul”, adică, și dacă Dumnezeu ar fi făcut doar una dintre minunile pe care le-a făcut în viața noastră, ar fi fost de-ajuns. Dar Dumnezeu ne surprinde mereu cu o iubire mai mare decât ne imaginăm noi și cu minuni dincolo de ceea ce ne-am fi așteptat. Următorul text l-am scris în 2010, dar în fiecare noapte de Paști de atunci îmi amintesc de el, pentru că în fiecare zi devine din ce în ce mai valabil.

Viața mea era asemenea apei...
fără gust, fără culoare.
Tu ai transformat-o în vin:
savoare și bucurie.

Sufletul meu zăcea în întuneric...
Tu l-ai adus la lumină.

Eu mă simțeam părăsită...
Tu mi-ai promis ca nu mă voi mai numi astfel niciodată.

Eu eram un pământ pustiu...
Tu ai venit și ai locuit la mine.

Eu te-am părăsit și am vrut să plec departe de tine...
Tu m-ai urmat, știai că voi avea nevoie de Tine.

Eu sunt oarbă...
nu te văd, nici măcar nu te simt.
Dar Tu ești aici și mi-ai promis că voi vedea.

Și dacă ai fi făcut doar unul din aceste lucruri,
mi-ar fi fost destul.

Și atunci când nu știu unde ești,
mă întreb:

Oare ești lângă mine dimineața,
și la ora 6, te supără și pe Tine, alarma ceasului meu?
Oare bei și Tu cu mine o cafea lungă cu lapte și miere,
și oare mergi repede cu mine până la școală și Te încrunți când vezi că iar am întârziat?
Oare zâmbești atunci când mă împiedic pe stradă?
Și oare, mă tragi de mână atunci când vreau să trec pe roșu?
Oare îți place muzica pe care o ascult la radio,
sau ai prefera să vorbesc cu Tine, în schimb?
Oare atunci când sunt tristă și nu știu de ce,
știi Tu exact ce mă întristează?
Oare îmi spui să mă liniștesc,
de fiecare dată când trântesc ușa și dau cu pumnul în masă?
Oare atunci când sunt frântă și obosită,
oare ești lângă mine?
Oare mă iei în brațe și îmi săruți fruntea,
și oare îmi spui că voi fi bine?
Oare când mi-e frig și am mâinile reci,
mă iei Tu de mână să mă încălzești?
Oare atunci când nimeni nu mă cunoaște,
oare Tu știi?
Oare când merg singură, pe jos,
oare vii cu mine și mă ții de mână?
Oare îți place să dai cu piciorul în frunzele de pe alee?
Și oare, Te încântă și pe Tine adierea rece de dimineață?
Oare râzi la glumele mele,
și oare zâmbești când mă încurc în cuvinte?
Oare îmi răspunzi și Tu atunci când eu îți spun seara,
cu capul înfundat în pernă "Noapte bună!"?
Și oare când uit ceva, îmi aduci aminte?
Mă intreb... oare Tu ești cel ce știe să mă facă să râd,
atunci când simt că nu voi mai zâmbi niciodată?

Trebuie să fi Tu... în toate acestea...
căci cine ar ști mai bine cum să îmi dăruiască fericirea?
De aceea, îmi pare rău...
căci caut iubirea în alte locuri, dar Tu ești Iubirea Absolută,
caut împlinirea în alte lucruri, dar Tu îmi poți da Totul,
caut fericirea în orice, dar Tu ești Fericire.

Ar fi fost destul... de mult și dinainte de toate acestea.
Dar Tu îmi dai mereu mai mult, ca să nu uit niciodată
cât de mult mă iubești.