Daienu

           În noaptea de Paști se predă credința copiilor. Și cum se face asta? Povestind ceea ce Dumnezeu a făcut în istoria fiecăruia. Și se cântă un cântec numit în ebraică „Daienu”, ce înseamnă „Ne-ar fi fost destul”, pentru că după fiecare faptă minunată pe care a făcut-o Dumnezeu se spune „Ne-ar fi fost destul, ne-ar fi fost destul”, adică, și dacă Dumnezeu ar fi făcut doar una dintre minunile pe care le-a făcut în viața noastră, ar fi fost de-ajuns. Dar Dumnezeu ne surprinde mereu cu o iubire mai mare decât ne imaginăm noi și cu minuni dincolo de ceea ce ne-am fi așteptat. Următorul text l-am scris în 2010, dar în fiecare noapte de Paști de atunci îmi amintesc de el, pentru că în fiecare zi devine din ce în ce mai valabil.

Viața mea era asemenea apei...
fără gust, fără culoare.
Tu ai transformat-o în vin:
savoare și bucurie.

Sufletul meu zăcea în întuneric...
Tu l-ai adus la lumină.

Eu mă simțeam părăsită...
Tu mi-ai promis ca nu mă voi mai numi astfel niciodată.

Eu eram un pământ pustiu...
Tu ai venit și ai locuit la mine.

Eu te-am părăsit și am vrut să plec departe de tine...
Tu m-ai urmat, știai că voi avea nevoie de Tine.

Eu sunt oarbă...
nu te văd, nici măcar nu te simt.
Dar Tu ești aici și mi-ai promis că voi vedea.

Și dacă ai fi făcut doar unul din aceste lucruri,
mi-ar fi fost destul.

Și atunci când nu știu unde ești,
mă întreb:

Oare ești lângă mine dimineața,
și la ora 6, te supără și pe Tine, alarma ceasului meu?
Oare bei și Tu cu mine o cafea lungă cu lapte și miere,
și oare mergi repede cu mine până la școală și Te încrunți când vezi că iar am întârziat?
Oare zâmbești atunci când mă împiedic pe stradă?
Și oare, mă tragi de mână atunci când vreau să trec pe roșu?
Oare îți place muzica pe care o ascult la radio,
sau ai prefera să vorbesc cu Tine, în schimb?
Oare atunci când sunt tristă și nu știu de ce,
știi Tu exact ce mă întristează?
Oare îmi spui să mă liniștesc,
de fiecare dată când trântesc ușa și dau cu pumnul în masă?
Oare atunci când sunt frântă și obosită,
oare ești lângă mine?
Oare mă iei în brațe și îmi săruți fruntea,
și oare îmi spui că voi fi bine?
Oare când mi-e frig și am mâinile reci,
mă iei Tu de mână să mă încălzești?
Oare atunci când nimeni nu mă cunoaște,
oare Tu știi?
Oare când merg singură, pe jos,
oare vii cu mine și mă ții de mână?
Oare îți place să dai cu piciorul în frunzele de pe alee?
Și oare, Te încântă și pe Tine adierea rece de dimineață?
Oare râzi la glumele mele,
și oare zâmbești când mă încurc în cuvinte?
Oare îmi răspunzi și Tu atunci când eu îți spun seara,
cu capul înfundat în pernă "Noapte bună!"?
Și oare când uit ceva, îmi aduci aminte?
Mă intreb... oare Tu ești cel ce știe să mă facă să râd,
atunci când simt că nu voi mai zâmbi niciodată?

Trebuie să fi Tu... în toate acestea...
căci cine ar ști mai bine cum să îmi dăruiască fericirea?
De aceea, îmi pare rău...
căci caut iubirea în alte locuri, dar Tu ești Iubirea Absolută,
caut împlinirea în alte lucruri, dar Tu îmi poți da Totul,
caut fericirea în orice, dar Tu ești Fericire.

Ar fi fost destul... de mult și dinainte de toate acestea.
Dar Tu îmi dai mereu mai mult, ca să nu uit niciodată
cât de mult mă iubești.