Lecție despre cub cu Dumnezeu

„Se ia o bucată de piatră

se ciopleste cu o daltă de sânge,

se lustruieste cu ochiul lui Homer,

se răzuieste cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de nenumărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

si mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.

Toti, dar absolut toti zice-vor :

-Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”

Dacă mă gândesc la lumea pe care a creat-o Dumnezeu îmi vin în gând ultimele versuri: „Ce lume perfectă ar fi fost aceasta, de n-ar fi avut un colț sfărâmat!” - iar colțul poate fi ce vreți voi: păcatul, defectele oamenilor, suferința, nedreptatea, moartea, boala, you name it. Nu-mi mai amintesc multe din comentariul la această poezie dar îmi amintesc atât: lecția despre cub este despre cum nu perfecțiunea definește frumusețea, ci unicitatea, sensul, adevărul, iubirea. Și sincer, dacă ar fi fost după mine, niciun cub de pe lumea asta nu ar fi avut colțul sfărâmat. Nimeni și nimic nu ar fi avut un colț sfărâmat. Aș fi ales (ba chiar, aș alege) perfecțiunea în fiecare zi. Aș vrea să trăim într-o lume perfectă. Aș vrea ca eu să fiu perfectă. Aș vrea comunitatea mea să fie perfectă. Aș vrea viața să fie perfectă. Aș vrea apartamentul să fie aspirat, rufele spălate, hainele călcate, pisica cuminte, vecinii silențioși, fața de masă dreaptă, părul fără fire despicate, toți copiii din lume să fie ascultători, rudele să fie înțelegătoare, căsniciile să fie roz tot timpul și cu inimioare, soții fideli, soțiile raționale, prietenii răbdători, mâncarea de la Mc sănătoasă, biserica plină, creștinii plini de entuziasm și de Spirit Sfânt.

Și Dumnezeu a luat un ciocan și a sfărâmat un colț al cubului. Și eu am rămas mută. De o lună încerc să scriu. Să vorbesc. Să fiu. Nu se întâmplă. Văd tot timpul în fața ochilor colțul sfărâmat al cubului. Nu sunt cine eram, nu sunt cine credeam, nu reușesc să fiu cine aș vrea: nu sunt creștin. Am colțul sfărâmat și îmi irită privirea. Mă îngrozește, mă scandalizează. Dar Creatorul e mulțumit de opera Sa. „Iată, toate sunt foarte bune.” Beats the shit out of me. Dumnezeu e mulțumit de cubul Lui cu colțul sfărâmat. Pentru că e al Lui și îl iubește. Pentru că l-a creat. Așa sfărâmat. Așa l-a vrut El din veșnicie. Așa l-a visat. Așa și l-a imaginat. E de neînchipuit. Dar cu fiecare cateheză pe care o ținem Dumnezeu îmi ține mie o lecție despre cub. Asta e o invitație. Târzie, dar e. Ținem cateheze, luni și joi, de la 19.30, în Piața Traian (se intră prin lateralul Bisericii - scriu asta pentru că încă sper că va veni cineva). Dar aceste cateheze nu sunt pentru cei creștini și nu sunt pentru cei perfecți. Sunt pentru cei cu colțul sfărâmat: Dumnezeu ne iubește. Numai El știe de ce.

Despre educație și șarlatanism

În școală nu există dreptate. Nu există dreptate în notare, nu există dreptate în atitudine, nu există dreptate în această presupusă „egalitate”. Sigur, ne place să credem că există. Dar în realitate nu are cum să existe, pentru că nu există nici premisa pentru ea. Premisa noastră actuală în educație e șarlatanismul. Fie că ne prefacem că învățăm și apoi copiem, șușotim sau o „fentăm” cumva, fie că pur și simplu suntem fundamental inconsistenți în tot ceea ce facem. Ați observat vreodată cum ne transformăm cu toții în sesiune? Studenți și profesori deopotrivă, timp de trei săptămâni avem derogare de la propria noastră predică ca să practicăm orice ni se pare mai convenabil, doar media să iasă bine. Un fel de „facem să fie bine ca să nu fie rău.” O DREGEM. Această noțiune esențială pentru orice român neaoș: totul se drege, de la ciorbă până la căsnicie.
Și ne întoarcem de fiecare dată la poezia copilăriei noastre: "Cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț. Și se jură că nu fură, dar l-am prins cu rața-n gură." Există un număr de stand-up care scoate în evidență cât e de bizar că noi toți admitem că primele noțiuni pe care le transmitem copiilor sunt "fură" și apoi, "se jură că nu fură". (numărul de stand up: https://youtu.be/kqjLpMJTn44)
Și atunci ne mirăm de Guvern, de Parlament, de funcționarii publici, de șoferii de la Uber... Cum de nu știu engleză? Cum de mă întreabă unul din ei, referitor la un nou film pentru copii, cu o consternare absolută pe față (se întorsese în spate, în mers și mă privea ca și cum i-aș fi spus anomalia secolului) „Spărgătorul de nuci? De gheață, nu de nuci! Cum îi aia spărgător de nuci?” În timp ce râdeam mi-au dat puțin lacrimile. Alt șofer, student în anul trei, îmi explica cum nu va merge el nicio zi la practică - „Îți dai seama, să muncești șase săptămâni fără bani, îl pun pe ăla să îmi semneze și gata!”, asta la nici 2 minute după ce îmi spusese „Am picat un examen azi, dar pentru ce să învăț toți termenii ăia științifici, toate prostiile alea teoretice?” Nici cum nu-i bine. Nu știm să ne mulțumim studenții.
Și dacă tot am ajuns la „mulțumit” studenții, am și eu o frustrare: că nu am apucat să îmi livrez discursul pe care l-am pregătit timp de o săptămână la istorie. La examen am scris o banalitate. Și la punctul 2 nu am scris nimic. Din principiu. Pentru că nu știam. Și MORALA e mai importantă decât dobândirea de cunoștințe (a zis-o Comenius, nu eu). Așa că în loc să aberez, am trecut mai departe. Dar de câteva zile nu am liniște. Pentru că mi-e greu să accept după 16 ani de școală în care mi s-a repetat de mii de ori că numai notele contează că de data asta ceea ce am scris eu pe foaie nu are legătură cu ceea ce am eu în cap. Și că dacă nu am putut să reproduc tot ceea ce am citit nu înseamnă că am citit degeaba. E un real efort pentru mine să îmi amintesc zi de zi că mă bucur că notele nu mai contează. Că măcar de data asta, din a doua încercare, poate am să ies din facultate cu altfel de valori.
Deci ce urmează sunt notițele mele. Dacă le citește careva până la capăt dau o cafă. 

1. (8.01.2019) 

Cum aș rezuma eu un semestru de istoria pedagogiei? „En kol chadash tachat hashamesh” = ”Nimic nou sub Soare”. Din nefericire pentru mine, ca majoritatea copiilor care au o dificultate în a învăța ceva, deoarece dificultatea pentru mine o reprezenta istoria (printre altele) - am evitat-o în școală. Deci m-am simțit, și mă simt în continuare, novice. Dar un novice absolut fascinat. Într-adevăr, parte din fascinație vine și din admirația și curiozitatea mea față de filosofie. În acest context, toate temele discutate la curs și citite de mine cu ochii mijiți și mintea semi-obscură, par să se contopească într-o imagine pe cât de vastă și captivantă, pe atât de universală. Ha! Ce cuvânt potrivit - universal. Exact imaginea pe care o am acum în minte: cea a cerului înstelat într-o noapte senină: este evident ochilor mei că e mult mai întins decât ceea ce eu cuprind cu privirea, mult mai complex și plin de particularități decât mi se arată mie, și totuși, în oricare direcție privesc, cu toate diferențele pe care le percepe rațiunea mea: tot cer cu stele e. De la Socrate și până unde voi ajunge în zilele următoare, imaginea pedagogiei pentru mine rămâne una singură, imensă și de necuprins, plină de particularități, dar legată și înșirată în același continuum, pictată cumva pe aceeași pânză și extrem de valabilă și impactantă, fie că vine de acum 2500 de ani sau de acum 200. 

2. 

Ce mi se pare frapant la pedagogie este faptul că de la Platon începând, unul din lucrurile fundamentale a fost morala. Și totuși, astăzi, deși ne străduim să reținem n informații ce au devenit „la un click distanță”, de morală nu se mai ocupă nimeni. Poate și pentru că în societatea noastră atât de diversă a devenit greu de definit morala. Iar un alt aspect este politica: într-adevăr cred că ar trebui să ne reorientăm spre o pedagogie în care cunoașterea sistemului politic și formarea unei atitudini să fie esențială. 

3.

E ironic că în Antichitate filosofia era considerată cea mai practică și utilă „materie” iar astăzi e lăsată la capătul materiilor, înghesuită într-un colț, neglijată și deseori desconsiderată de cei mai mulți ca neavând nicio utilitate. 

Felul în care ne hazardăm în reinventarea metodelor și practicilor, părând că vrem să punem coada la prună, e aproape hilar când luăm în considerare că grădinița a fost inventată de Platon și tot ce este esențial la ea a fost stipulat de el. 

4. 

Cred că raportul dintre istorie și contemporaneitate e o mare ironie. În parte pentru că nu cunoștem istoria și nici nu ni se pare cu adevărat important să o facem. Sigur, sună bine, „intelectual”, să spunem că istoria e importantă, dar ore de română și matematică sunt 5 și de istorie maxim 2. 

Iar filosofia, cum spuneam - „niște bazaconii” pentru cei care n-au ce face și gândesc prea mult.

Morala e un mit în educație. Realitatea de astăzi este că ne interesează memorarea de informații (deși majoritatea, repet, sunt la un click distanță) iar pe elevi și studenți nu-i mai interesează la ce mijloace recurg ca să își păcălească profesorii că au reținut acea informație, fie că trag cu ochiul la colegul de lângă, copiază de pe fițuici, de pe mână, din cască. Important este ca foaia să fie plină și nota mare. Cum ieșim din școală? Nici măcar oameni. Și nici măcar nu ne interesează.

5. 

Comenius scrie: „Natura nu întreprinde nimic nefolositor. Arborelui nu-i formează urechi, ochi, pene, peri, ci coaje, sevă, rădăcini, și altele. Scurta noastră viață are așa de multe lucruri folositoare, cu care poate fi ocupată, încât n-ar mai putea rămâne nimic pentru petreceri zadarnice. De aceea școalele să aibe în vedere ca să nu ocupe tinerimea decât cu lucruri serioase.” 

Nici măcar nu mai am energia să descriu cât nu realizăm din acest principiu. 

6. (12.01.2019)

Experiența din școala actuală este aceea a unui labirint. Când intrăm într-o materie, cu atât mai mult înaintea unui examen, sentimentul este acela de a pătrunde într-un labirint imens, iar prima reacție, și aici apare deja ironia: prima reacție pe care noi o considerăm instinctuală deși de fapt a fost sădită și nutrită ani și ani de diferite persoane din copilăria noastră, este aceea de panică. Totul seamănă cu totul. Fiecare latură pare exact la fel cu cealaltă și după fiecare colț ni se pare că suntem în exact același loc. Ne simțim confuzi și copleșiți și singura soluție (simțind în același timp presiunea unui cronometru atotputernic ticăind în defavoarea noastră) este aceea de a lua o scurtătură și de a ieși din labirint, bifând ușurați parcurgerea sa și continuând liniștiți viața noastră, ștergându-ne complet din minte imaginea sa difuză. 

Dar de aici din mijlocul lui de unde vă scriu vreau să vă spun că pentru prima oară am ales să nu mai iau scurtătura. Eram pregătită să vă spun că ideea a eșuat, că nimeni nu a înțeles nimic și că de o săptămână toată lumea îmi cere hărți ale rutelor ocolitoare. Și chiar înainte să fiu prinsă într-un vârtej de anxietate m-am oprit să respir timp de un minut. Atunci am început să conștientizez frumusețea labirintului. Am început să observ diferențele atât de fascinante dintre laturile lui și mi-am dat seama că mergând încet și savurând fiecare drum cotiturile încep să devină familiare. Și poate că până voi găsi eu ieșirea timpul va fi expirat, dar acum înțeleg că merită riscul, căci priveliștea face mai mult decât premiul. 

Așa că în ce mă privește, dom' profesor, ați reușit să mă faceți să mă bucur de povestea asta nesfârșită a istoriei, să îmi pun o grămadă de întrebări la care nu știu răspunsul și să aflu în sfârșit ce înseamnă educație.

Hopefully I'll see you on the other side.
7. (13.01.2019)
Acești filosofi-pedagogi despre care am citit, începând de la Confucius și Socrate și până la John Locke nu erau deloc așa cum ne imaginăm noi când ne gândim la ei. Nu erau acei oameni cu barbă (deși o aveau și pe aia) care stăteau undeva la soare și se gândeau ei la ceva foarte abstract și distant față de lumea înconjurătoare. Erau oameni prinși într-o lume în haos, aproape distrusă și care își puneau întrebarea „De ce?” - de ce am ajuns aici, ce putem face ca să ieșim din situația asta și cum ar trebui să trăim ca să nu mai ajungem din nou în ea? Erau acei oameni din mijlocul haosului care reușeau să se ridice pe vârfuri suficient cât să privească imaginea în ansamblul ei și în contextul ei istoric. Există un trecut și un viitor. Și exact aceste lucruri sunt cele care ne scapă din vedere astăzi și evadează constant din mintea noastră.
8.
„The past was a kind of reservoir of truth. Golden Ages are comforting: we believe that if humanity was capable of great things in the past, we can achieve them once again. Virtuous feelings could make virtuous beings. By figuring out what could make a good person, you could make a good society.” Bettany Hughes on Confucius.
9.
From Confucius (as narrated by professor Tu Weiming from the University of Peking)
"REN - a word idea that was initially translated as human heartedness, good or goodness, but is now simply translated as HUMANITY
Meaning that courage with Ren is real courage, more than simply bravery. Justice with Ren is humane justice, not just harsh punishment, wisdom with Ren is being truly wise, not just smart.
Every person by definition of being a person embodies Ren. Every human being is capable of sympathetic response to the external world. But to accomplish Ren fully requires learning. Learning is not simply the acquisition of knowledge or internalization of skills, but learning to build one's character. Ren is the highest ideal but at the same time the minimum requirement of being human.
None of us operate in isolation. It isn't that man is the measure of all things, it is man's relationship with man.
The retrieval of the wisdom of Socrates, the Buddha and Confucius is not a question of relevance, it is a question of human survival."
10.
A Junzi (apprentice of Confucius) asked the Master:
"Is there a single word I should use as a rule to live my life by?"
The Master replied:
"I think that would be EMPATHY."
11. (14.01.2019)
"Every other knowledge is harmful to him who does not have knowledge of goodness."
"When I express my opinions it is so as to reveal the measure of my sight, not the measure of the thing."
Michel de Montaigne

Why?

Why a bachelor's degree in Special Needs? Why go back to college? Why go through the frustration of realizing all the things I don't know and the exhausting effort of learning them?

I feared this question more than the cockroaches in my kitchen. 

I mumbled something about stigma and society in my admission interview. 

I deflected the question once again this week. 

But the truth is I've been asking myself the same question 1000 times. And in order to sit down at my laptop and do my homework, in order to read a number of books that I barely understand and in order to wake up every morning to go to school, I answer this question every day. Why? Because I need to find the place where I belong. Professionally, at least. Because I HAVE TO. I have to do this, I don't have another option. I don't give myself another option. I can't snap out of it. I can't forget autism. I can't not see the stigma. I can't pretend it didn't touch my life. I can't shake it out of my heart. 

I have never been happier in my life than I am since I started this college. I never loved going to school before. I never spent hours with a friend talking about what my ridiculously intelligent teacher said in class. I never bought books and started preparing an essay two months ahead of a deadline. I never waited for Monday and started crying when a class got canceled. This is better than I hoped. These people are amazing and they raise the stakes even higher. I promised myself I'll go gentle. I promised myself I'll accept my limits, yet here I am dreaming psychology terms I don't even know the meaning of. 

Why? Not just because it makes me happy. Happiness is not enough and happiness never lasts. Because it gives me peace of mind. Because I can breathe. I can come home and breathe. I don't think of autism every minute anymore. I don't feel useless anymore. I don't feel like I am not doing anything anymore. All those plans and dreams that I can not fulfill right now? I am fine with them. Because I know this will help me make them even better in the future. I feel the pain of growth. I am scared of failing. But I can breathe. After these years that felt like a millennia, I can finally breathe. 

And I have to trust myself that I can do this. Because it's worth it. Because it's what I'm supposed to do and it's where I belong. Under-read and all and without any idea what "epistemology" means. I wrote the definition down 3 times. Please don't bother.

Dear human.

Dear human,

This is your natural self writing. The one you work your ass for, to buy her salmon and French cheese and good coffee and a new black dress so she would feel appreciated. The one you protect by learning and trying to be the best at everything. The one for which you exhaust your body so she wouldn't feel useless and lazy. The very one. The one who's hurting. The one they abandoned. The one that's depressed. The one that's alone. The one that no one takes care of. This is me and I am writing to say: Dear human, I see you. Just like you see me. I see you too. I see everything you do so that people would see you and be proud of you. I see all that you do for me to feel loved and protected. I see all you do for us, as one. I see how you read and you try so hard even though you feel overwhelmed most of the time. I see how you try not to let things sink in when you are outside so you don't break down and start crying. I see how you drink a glass of wine or gin, or vermouth so you can pretend it's not so bad to be completely alone when you get home. I see how you're always so brave. And so resilient. God damn you are resilient! I see how you're always thinking of ways to make yourself loved. And I see how you remind yourself not to give a fuck sometimes. I see you, human. I see all of it. And I thank you.

One Saturday afternoon

I've noticed I find it hard to be genuine around people asking about my career, my plans for the future and why I've chosen to give up ambitions of being successful or moving to a different orchestra or even furthering my studies. I have chosen to specialize in something else instead. I've chosen to be fulfilled by what I have and be my best in this particular circumstance, I have chosen for my life and myself to be enough for me as is. People ask why. People start preaching that we (and by we they condescendly mean the entire human race apparently) have to strive for better, work harder, want more and achieve more. They say we should live up to our potential but what they actually mean is we should never be happy and fulfilled by what we have but constantly kill ourselves for more. Now don't get me wrong, I understand that there are gifted and talented people in the world who always have something to work towards, who always have something to dream about and a goal set in their minds and I respect that. I really do. But it's not me. Maybe it's because some of the very people who are now asking me what am I doing are the ones who years ago told me I would never amount to anything. The same people I had to prove myself to over and over again. The same people for which I was never enough. And now they're asking me with genuine surprise how come I have become enough for myself. How come I've become happy with who I am, at peace with my limits, proud of my achievements, however small they might be.
To be honest, I have just one answer: autism.
It was autism that taught me to be thankful for everything that I have. Because when a kid who doesn't speak utters one syllable to you, you treasure that syllable like your most valuable possesion. When a child who doesn't let anyone touch him gives you a hug, you feel like the luckiest person in the world. And then, all of a sudden, after many sleepless nights, after thousands of pages of strategies and forums and support groups, even when you lose what you held most dear you find something you might have never had before: perspective. You realize everything, every little thing, is a blessing. And I for one simply stopped having any ambition but that of making this world a more comfortable place for those I love. Not a pressurized place. Not a race for success and reputation. Not an endless fight for achievements. A comfortable place. A safe and loving place.
Also, in the midst of autism I learned I could never be the best. I could never be everything. I could never learn everything, know everything, understand everything. There would always be an unexpected turn along the way that would leave me baffled and helpless. There would always be so much that I can't control. And I used to feel so lost and useless when that happened. So defeated. So broken. And I would spend hours asking myself where did I go wrong, where did I fail. I probably didn't read enough, learn enough, listen enough. I probably lacked something essencial in my being. It was all my fault. And as I kept working with kids everythig became so much clearer. I was doing the best that I could and I was ok. They felt my love. Some of them I actually spoiled too much. But they felt my love. I knew that. I know that. I am sure of it. And I am sure that I am doing the right thing, in my own time and with the resources that I have. And I decided to offer myself the same patience, love and kindness that I offer my kids. I am gentle with myself now. So yes, in my proffessional life I chose not to worry myself and beat myself for things beyond my reach. But I do have dreams. Some of them quite big. But to each their own time. As for my personal life, I chose to stop fighting God. Because it was exhausting and it made me miserable. I am a christian, that is my identity, the core of my being, and for me, the best thing is to let God navigate this ship.