„Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Dacă mă gândesc la lumea pe care a creat-o Dumnezeu îmi vin
în gând ultimele versuri: „Ce lume perfectă ar fi fost aceasta, de n-ar fi avut
un colț sfărâmat!” - iar colțul poate fi ce vreți voi: păcatul, defectele
oamenilor, suferința, nedreptatea, moartea, boala, you name it. Nu-mi mai
amintesc multe din comentariul la această poezie dar îmi amintesc atât: lecția
despre cub este despre cum nu perfecțiunea definește frumusețea, ci unicitatea,
sensul, adevărul, iubirea. Și sincer, dacă ar fi fost după mine, niciun cub de
pe lumea asta nu ar fi avut colțul sfărâmat. Nimeni și nimic nu ar fi avut un
colț sfărâmat. Aș fi ales (ba chiar, aș alege) perfecțiunea în fiecare zi. Aș
vrea să trăim într-o lume perfectă. Aș vrea ca eu să fiu perfectă. Aș vrea
comunitatea mea să fie perfectă. Aș vrea viața să fie perfectă. Aș vrea
apartamentul să fie aspirat, rufele spălate, hainele călcate, pisica cuminte,
vecinii silențioși, fața de masă dreaptă, părul fără fire despicate, toți
copiii din lume să fie ascultători, rudele să fie înțelegătoare, căsniciile să
fie roz tot timpul și cu inimioare, soții fideli, soțiile raționale, prietenii
răbdători, mâncarea de la Mc sănătoasă, biserica plină, creștinii plini de
entuziasm și de Spirit Sfânt.
Și Dumnezeu a luat un ciocan și a sfărâmat un colț al
cubului. Și eu am rămas mută. De o lună încerc să scriu. Să vorbesc. Să fiu. Nu
se întâmplă. Văd tot timpul în fața ochilor colțul sfărâmat al cubului. Nu sunt
cine eram, nu sunt cine credeam, nu reușesc să fiu cine aș vrea: nu sunt
creștin. Am colțul sfărâmat și îmi irită privirea. Mă îngrozește, mă
scandalizează. Dar Creatorul e mulțumit de opera Sa. „Iată, toate sunt foarte
bune.” Beats the shit out of me. Dumnezeu e mulțumit de cubul Lui cu colțul
sfărâmat. Pentru că e al Lui și îl iubește. Pentru că l-a creat. Așa sfărâmat.
Așa l-a vrut El din veșnicie. Așa l-a visat. Așa și l-a imaginat. E de
neînchipuit. Dar cu fiecare cateheză pe care o ținem Dumnezeu îmi ține mie o
lecție despre cub. Asta e o invitație. Târzie, dar e. Ținem cateheze, luni și
joi, de la 19.30, în Piața Traian (se intră prin lateralul Bisericii - scriu
asta pentru că încă sper că va veni cineva). Dar aceste cateheze nu sunt pentru
cei creștini și nu sunt pentru cei perfecți. Sunt pentru cei cu colțul
sfărâmat: Dumnezeu ne iubește. Numai El știe de ce.
